D.H. SILVIAN

N-ai avut nicio vină, doar că m-ai ales și m-am lăsat. N-am avut nicio vină, doar că te-am ales și te-ai lăsat aleasă. Desigur, aș fi putut să mă duc în altă parte, dar aproape de tine înțelegeam limba mai deslușit,

și îmi era mai deslușită. Nu mint, înțelegerea era mai dulce, actul ne făcea mai frumoși, sau mai ușori. Și nu că am optat pentru ce era ușor, doar că eu eram cel ales. Pe unde treceam se schimbau guverne. Mușcasem din mărul tău otrăvit și rănile mi se vindecaseră. Mușcasem de atâtea ori încât veninul se transformase în antidot. Îmi modificase gândurile. Pe unde treceam se schimbau gardurile. Se înlocuiau chiar

și bordurile. Des. Până și eu mă schimbam. Stârneam atâtea posibilități. Nici de-atunci, și nici de-acum. Venisem cu o datorie, mă întorceam în plăcere căutând plăceri. Nu te mințeam, te vedeam, te auzeam. Chiar când te acopereai cu anii pierduți, chiar dacă te afundai adânc în amarul superstițiilor cotidiene. Ceream mai mult decât oricum. Înțepam, eram arogant, obraznic, credeam în complicitatea dorințelor. Nu pentru că puteam, ci pentru că am decis să pot. Îți vedeam ridurile și semnele lăsate, îți simțeam pielea, știam ce vreau, doream să o fi știut și tu. Nu mai țin minte când ți-am spus-o. Poate înainte de am venit. Te rugasem să mă întrebi orice. Așteptam să fiu întrebat. De ce ? Unde vă duceți ? Care vă este scopul ? Dar nu a trebuit să răspund.

Ce dezamăgire ! Mai mult, o nedumerire. Și am revenit iarăși, și iarăși,

și tot nu am fost întrebat. Nu mi-a ajuns să fiu erou, nici să îmi respect angajamentul, am cerut mai mult, m-am jucat cu visul jonglându-l în minuni. Nici cu datoriile plătite nu m-am oprit, și am început să bat la uși, făcându-mi noi datorii. Era vina ta că m-ai lăsat să-mi fac. Și pe plac. Și de cap. Dar asta numai eu o știam. Am scris cântece, am cules rânduri, de atunci, de acum. Am inventat cutezanța zilei de mâine, și am tot zgândărit-o fără milă. Eu i-am spus curaj. Făceam un experiment,

un schimb de suflete. Al tău pentru al meu. Sau invers !

​

​

​

Ea -  2021,  volumul zece

​

​

Îmi înmâna despărțiri. Eram supusă educației locului. Primisem multe goluri pe care nu doream să mi le observe. Una e să arăți

și alta este să fii arătată. Pentru un timp, le mai umplea el cu dragostea pe care mi-o împrumuta. Eram o bună complice și chiar părtașă, o criminală. Unele se sperie de contractul cerut și de actul de închiriere, invocând crezul, credința, morala, moralitatea și corectitudinea, dar eu tot ce îmi propuneam era doar să pot strânge și ține cât mai mult, să-mi ajungă de la o părăsire la alta. Îmi încărcam golurile și îmi acopeream goliciunea între despărțiri.

​

​

​

XI -  2023,  volumul unsprezece

 

 

– Te văicărești. Nu, nu mai deții nicio scuză !

– Mi-au expirat creditele. Am ajuns la scadență. Luați de unde puteți. Mă voi răscumpăra prin lichidarea treptată a acuzatului. Tot ce doream era să te dezbrac, să mă lipesc de tine, să-mi țin brațele în jurul tău, să te cuprind și să nu-ți las vorbele să-ți iasă, să taci, să tac și să mă ai așa cum sunt, să nu fugi, să-ți placă mirosul și să-l vrei, să privești ce pot, ce sunt, ce am, să respiri cu mine, să te fac și să mai fii, să...

– Taci și pune tava jos !

– Dar nu am pictat încă picioarele calului.

– Hai, că nu ești grăjdar și nici eu... contesă ! Fă-mi ce poți și am să-ți vorbesc despre tot ce nu ți-am spus, fă-mi ce vrei și am să-ți zic de ce acum te las ! Am să-ți declar ce am simțit, curajul, vraja și vâltoarea în care m-ai convins să cad. Nu îmi mai este jenă de ploaie. Nici lacrimile nu se văd și nici udul corpului nu mă mai rușinează. Mi-ai dat ce este al meu și simt. Și vreau !

– Ce mică diferență între imortalitate și imoralitate.

​

– Da, e numai un “t”, o cruce. Ori lipsește, ori e acolo unde ești tu. Cineva trebuie să o poarte !

 

 

 

 

 

​

​

​